Erbariu
(Mai multe imagini)
Sustenabilitate:
Nu se află în prezent pe listele de risc, dar este posibil să lipsească date complete privind starea speciei. Cultivat în mod obișnuit, deși poate fi obținut din sălbăticie. Aprovizionați numai cu provizii cultivate sau din colecție sălbatică durabilă certificată.
Medicina tradițională românească are o istorie extrem de veche. Cunoașterea dacică a proprietăților curative ale plantelor medicinale a fost documentată de Herodot, Hipocrates, Galen și Dioscorides. Trebuie subliniat faptul că screeningul chimic modern a confirmat proprietățile terapeutice ale plantelor medicinale utilizate de daci. Mai interesant este faptul că dacii au folosit multe dintre aceste ierburi pentru diferite feluri de mâncare. Practic, pentru daci, mâncarea a fost medicament. Cercetări recente asupra unor plante medicinale românești au evidențiat importanța lor farmacognostică. Se știe că, în prezent, importanța și dinamica cercetării asupra plantelor medicinale din domeniul descoperirii medicamentelor continuă să crească la nivel mondial. Motivul principal este nu numai eficiența ridicată a metaboliților secundari în cazul bolilor grave (cancer, infecții virale, malarie etc.), ci și minimizarea efectelor secundare ale medicamentelor sintetice.
Scurtă descriere:
Maghiranul este o plantă perenă, cu rădăcini târâtoare, trimițând în sus tulpini lemnoase înalte de aproximativ un picior, ramificate deasupra, de multe ori frunze verzi purpuriu. Frunzele sunt opuse, pețiolate, de aproximativ un inch lungime, aproape în întregime păroase dedesubt. Florile cresc în corimbe, cu bractee roșiatice, o corolă violet pal cu două buze și un caliciu cu cinci dinți. Înflorește de la sfârșitul lunii iunie până în august. Există un soi cu flori albe și tulpini de culoare verde deschis, altul cu frunze pestrițe.
Răspândire:
Maghiranul este originar din Cipru, Marea Mediterană, Turcia, Asia de Vest, Peninsula Arabă și Levant. Crește cel mai frecvent pe versanții uscati și pe locurile stâncoase, ocazional la umbră parțială.
Indicații:
Maghiranul are o reputație foarte veche ca plantă medicinală. Grecii l-au folosit pe scară largă, atât intern, cât și extern. A fost menționat pentru utilizare ca antidot pentru otrăvurile narcotice și pentru tratarea convulsiilor și a hidropiziei.
În rândul grecilor, dacă Maghiranul creștea pe un mormânt, aceasta indica fericirea celor plecați, iar atât printre greci, cât și printre romani, era obiceiul să încununeze cuplurile tinere cu Maghiran cu alte ierburi precum Bay.
Măghiran
Origanum majorana
Lamiaceae
❝ Maghiranul este un remediu valoros in fitoterapie profesionala si casnica…
05-04-2025 | Cod: 0149
Alte denumiri cunoscute:
[RO]:
[EN]:
Sweet marjoram
Pot marjoram
Knotted marjoram
Cum simțim planta după gust?:
Maghiranul are un gust aromat cald, usor amar si iute, cu arome dulci de pin si citrice. Savoarea și profilul aromatic se păstrează bine atunci când planta este uscată, spre deosebire de alte ierburi din familia mentei, cum ar fi oregano și busuioc.
Aromatic
Un remediu „aromatic”, bogat în uleiuri esențiale volatile, a fost cel mai adesea asociat cu calmarea și uneori „încălzirea” digestiei.
Cele mai multe condimente și ierburi de bucătărie au această calitate: au fost folosite atât ca aromă, cât și pentru a ușura digestia alimentelor preindustriale, uneori dificilă. Multe substanțe aromatice sunt clasificate drept „carminative” și sunt folosite pentru a reduce colicile, balonarea și digestia agitată.
De asemenea, sunt prezente adesea în remediile respiratorii pentru răceli, piept și alte infecții ale căilor respiratorii. Sunt, de asemenea, inhalante clasice calmante și uleiuri de masaj și stau la baza aromoterapiei pentru beneficiile lor mentale.
Astringent
Gustul astringent pe care îl obțineți la multe plante (cel mai familiar este ceaiul negru după ce ați fost fiert prea mult timp, sau unele vinuri roșii) este produs de polifenoli complecși precum taninurile. Taninurile sunt folosite în formă concentrată (de exemplu din scoarța de stejar) pentru a face piele din piei de animale.
Procesul de „bronzare” implică coagularea proteinelor relativ fluide din țesuturile vii în fibre strânse coagulate (similar cu procesul de fierbere a unui ou).
Taninurile transformă, de fapt, suprafețele expuse de pe corp în piele. În cazul mucoasei bucale și a tractului digestiv superior, aceasta este doar temporară, deoarece mucoasa nouă este reîncărcată, dar între timp poate calma suprafețele inflamate sau iritate. În cazul rănilor deschise, taninurile pot salva viața – atunci când sunt puternice (ca în scoarța copacilor cu frunze late) pot sigila o suprafață deteriorată.
Un grup de taninuri, „taninurile condensate” brun-roșcat sunt procianidine, care pot reduce inflamația și deteriorarea oxidativă.
Amar
Bitter-ul este un grup foarte complex de fitochimice care stimulează receptorii de amar din gură. Au fost unele dintre cele mai valoroase remedii din medicina antică.
Aceștia au fost experimentați ca stimulând apetitul și activând o gamă largă de funcții digestive cheie, inclusiv creșterea clearance-ului bilei din ficat (deoarece bila este un factor cheie în sănătatea intestinului, acest lucru se poate traduce prin îmbunătățirea funcțiilor intestinale și a microbiomului).
Multe dintre aceste reputații sunt susținute de noi cercetări privind rolul receptorilor de amărăciune în gură și în alte părți ale corpului.
Bitter-urile au fost, de asemenea, considerate ca „răcitoare”, reducând intensitatea unor febre și boli inflamatorii.
Răcoritor
Remediile tradiționale „reci” sau răcoritoare conțin adesea fitonutrienți amari, cum ar fi iridoide (gențiană), sesiquterpene (mușețel), antrachinone (rădăcină de rubarbă), mucilagii (marshmallow), unii alcaloizi și flavonoide.
Ele tind să influențeze sistemul digestiv, ficatul și rinichii. Ierburile răcoritoare fac exact asta; difuzează, drenează și curăță căldura din zonele de inflamație, roșeață și iritație.
Ierburile dulci, amare și astringente tind să fie răcoritoare.
Părțile utile ale plantei:
Părți aeriene (frunze și floare)
